Mărturii

Istoria lui Pietro Bandinelli

       Când Leonardo da Vinci a început să picteze „Cina cea de taină”,  în anul 1495,  la mănăstirea Santa Maria delle Grazie, a căutat un model pentru Isus Hristos. În cele din urmă, a identificat un tânăr ţăran, pe nume Pietro Bandinelli. El avea trăsături frumoase şi profunde şi inspira curăţie morală. Doi ani au trecut şi a venit rândul să-l picteze pe Iuda Iscarioteanul. Era nevoie de un model pe măsură, care să transmită toată perversiunea vânzătorului. Şi Leonardo a pornit din nou în căutare prin locurile rău famate ale Milanului. Alegerea lui s-a oprit asupra unui cerşetor care, atunci când l-a zărit pentru prima dată, l-a făcut să secutremure.  S-au tocmit la preţ şi cerşetorul a stat să pozeze.  Când a isprăvit lucrarea, Leonardo da Vinci a scos banii ca să-l plătească. Omul a plecat capul şi a început să suspine în plâns.

       „Ce ai?”, l-a întrebat maestrul. „Păi, nu mă recunoşti?”, l-a întrebat cerşetorul. „Nu.” „Eu… tot eu sunt acela care ţi-am pozat şi pentru chipul din mijloc, pentru Isus …”.

            Notă:

cineva spunea odată că „demonii” la origine au fost „îngeri”, însă, prin reaua întrebuinţare a voinţei lor libere, şi-au pervertit rostul şi au devenit „îngeri ai întunericului”, adică demoni.   _______________________________________________

Mielul …

         În tradiţia rabinică există o fabulă despre miel. Se spune că odată, mielul s-a dus la Dumnezeu şi i-a spus: „Stăpâne, ai fost nedrept cu mine. Nu mi-ai dat nici o armă ca să mă apăr de atâţia duşmani pe care îi am. Nu mi-ai dat coarne, ca cerbului; nici colţi, ca mistreţului; nici gheare, ca pisicii; nici forţă, ca elefantului; nici ţepi, ca ariciului; şi nici măcar fuga, ca iepuraşului… Ai uitat să-mi dai şi mie o armă ca să mă apăr!”

 Creatorul i-a oferit să probeze, pe rând, coarnele, colţii, ţepii, ghearele… şi nici una dintre acestea nu i se potrivea. Atunci, El a zis mielului: „Uite, îţi voi da o armă cu care să poţi rezista tuturor agresiunilor. Îţi voi da… răbdarea!”.

Isaia 53:7

 „Când a fost chinuit şi asuprit, n-a deschis gura deloc, ca un miel pe care-l duci la măcelărie, şi ca o oaie mută înaintea celor ce o tund: n-a deschis gura…”.

Prin răbdare, dragoste, credincioşie şi perseverenţă, Mielul lui Dumnezeu – adică Hristosul, trimis de Dumnezeu în lumea noastră să facă ispăşirea pentru păcatele umanităţii, îşi îndeplineşte mandatul iar uşa mântuirii este deschisă oricui se întoarce, cu credinţă şi pocăinţă, spre Dumnezeu.

_______________________________________________________________________

Virgula …

          Odată cu venirea pe tron a ţarului Alexandru III, în 1881, treburile împărăţiei Ruse aveau să cunoască un alt drum. Toleranţa şi cosmopolitismul aveau să fie înlocuite cu autoritarismul, intoleranţa şi naţionalismul acerb. Limba rusă a fost impusă tuturor naţiunilor conlocuitoare. Evident că faptul acesta a stârnit reacţii îndreptăţite.

Era în 1884. Pe masa de lucru a împăratului stătea cererea de graţiere a unei femei poloneze, pentru soţul ei care era învăţător, condamnat pentru că ţinea cu tot dinadinsul să predea limba lor maternă copiilor. Pe cererea femeii, Alexandru scrisese cuvintele: ” Graţiere cu nici un chip, deportare în Siberia”.  În lipsa soţului, împărăteasa Maria a citit cererea. Inima ei s-a înduioşat.  Şi, contând pe respectul pe care soţul i-l purta, ea a şters cu un vârf de cuţit virgula din locul ei, apoi a luat pana şi a aşezat virgula mai la început. Acum, hotărârea suna altfel: „Graţiere, cu nici un chip deportare în Siberia!”.

_______________________________________________________________________

„Amazing Grace”

           Producătorul Bill Moyers în filmul „Amazing Grace” suprinde o scenă autentică, filmată în 1994 pe celebrul stadion Wembley din Londra, plin cu o mare de tineri strânşi prentru a sărbători schimbarea politică din Africa de Sud. Timp de douăspreze ore, spectacolul maraton etalează tot felul de formaţii rock. Tinerii sunt în delir. Ridicaţi în picioare, se descătuşează în strigăte şi explozii corporale. Şi când frenezia atinge cote maxime,pe estradă păşeşte Jessye Norman,o cântăreaţă afro-americană.

           E singură îm faţa gloatei, fără chitarişti, fără negativ, fără pian. Mulţimea strigă fără răgaz. Îi vrea înapoi pe rockerii „Guns’s Roses”. Jessye Norman începe să cânte rar, a capella: „Amazing grace, how the sound…”( în română, Măreţul har m-a mântuit ).  Deodată, 70.000 de fani agitaţi îngheaţă. Pe Wembley se aşterne liniştea. Jessye începe strofa a doua… şi mulţimea este deja prinsă. La a treia strofă, câteva mii prind cântecul şi încep să cânte cu ea… cântecul aproape pierdut din memorie…

           Ce s-a întâmplat? Nici Jessye Norman,întrebată de reporteri, n-avea nici o idee ce fel de putere coborâse pe Wembley în seara aceea …

_______________________________________________________________________

      new21.gif    Oastea Domnului

              Era noaptea de Revelion al noului an 1923, în Sibiu. În cămăruţa de lucru, un bărbat de 34 ani stăruia singur la masa de lucru. Trebuia să scrie un articol pentru revista „Lumina satelor”, iar gândurile sale se frământau neliniştite. De când fusese hirotonit ca preot şi chemat la conducerea nou-înfiinţatei reviste religioase, simţământul urgenţei şi de a face ceva pentru poporul care pierea în întunerci, nu-l mai slăbea pe Iosif Trifa. Părea că articolele sale pline de miez şi apel la redeşteptare nu aduc nici un rezultat. În timp ce se întreba ce-ar putea scrie ca să rupă vălul letargiei, o ceată de beţivi trecu chiar pe sub fereastra sa, spărgând liniştea cu refrenul lor trivial. Apoi, trecură şi alţii… Părea că tot oraşul chefuieşte în fărădelege,că lumea uitase de Dumnezeu şi de Hristosul Său… Cu amărăciune în suflet, preotul Trifa se pleacă la rugăciune.

 În noaptea aceea de mărturisire şi plâns, Dumnezeu a pus în inima preotului Trifa viziunea unei mişcări populare de trezire împotriva beţiei, sudălmilor şi păcatului, prin studiul Scripturii şi prin rugăciune personală. În zilele următoare, apăru şi articolul care cuprindea şi o Hotărâre: „Subsemnatul… gândindu-mă cum aş putea intra în anul cel nou cu folos de mântuire sufletească, mă hotărăsc prin aceasta să devin bun ostaş al lui Hristos… Să m-ajute Mântuitorul meu să lupt în Oastea Lui, pentru care iscălesc…”.

Curând mişcarea se încheagă, prin congrese ale „ostaşilor” în sate. Se conturează principiile „Oastei Domnului”: a) primirea lui ISUS HRISTOS ca Mântuitor personal; b) naşterea din nou; toate acestea însă prin c) descoperirea Sfintelor Scripturi, prin studiul personal. Căci „pentru dobândirea acestui dar ceresc al naşterii din nou, este nevoie, în primul rând, de cunoaşterea şi adâncirea Sfintelor Scripturi. Este nevoie neapărat de citirea şi trăirea Bibliei …”.

Efectul este incredibil. În numai zece ani, o mişcare de trezire în sânul ortodoxiei continua să atragă sute de români flămânzi. Studiul Scripturii era sorbit cu setea celor care în viaţa lor nu gustaseră aşa ceva. Aceste roade însă, au provocat nori de supărare şi nemulţumire. Dacă ar fi rămas doar o mişcare contra beţiei, ce bine ar fi fost!”, era replica obişnuită atunci. Şarpele cel vechi se mânia.

Din 1933 până în 1938, se desfăşoară un lung proces de persecutare a preotului, care sfârşeşte cu darea lui afară din rîndurile preoţiei. „În clipa când mi se iau haina şi numele de preot, mă uit peste zbuciumul celor 25 de ani de preoţie… Văd nopţile nedormite… văd lacrimile pe care le-am vărsat pentru Biserica şi poporul meu. Văd întreg câmpul de bătălie în care am luptat şi am sângerat pentru binele Bisericii şi al Neamului meu. Şi acum – iată văd şi răsplata acestor lupte, în care mi-am jertfit şi sănătatea… Ce-aş putea spune, o, Doamne, decât facă-se voia Ta!”.

În cursul aceluiaşi an, fostul preot Iosif Trifa pleacă în veşnicie înainte de vreme, la 48 de ani, cu liniştea sufletului că a făcut doar ceea ce era dator să facă…

_______________________________________________________________________

Bogăţia, niciodată n-a adus fericirea

                 În 1923,opt dintre cei mai mari bogătaşi s-au întâlnit într-un hotel din Chicago. A fost prezent preşedintele celei mai mari companii de oţel din lume, preşedintele celei mai mari companii de bunuri casnice, cel mai mare negustor de grâu din lume, preşedintele bursei din New York, preşedintele Băncii Internaţionale şi un membru din guvernul federal.

După 25 de ani, Charles Schwab a trăit ultimii cinci ani din viaţă din împrumuturi şi a murit fără nici un ban în buzunar.  Samuel Isassull, cel mai mare negustor, a murit dator. Richard Withney, preşedintele Bursei, a făcut ani de puşcărie la Sing Sing. Albert Fall, membrul din guvernul federal, a fost eliberat din puşcărie cu puţin timp înainte de a muri, pentru a fi acasă în acel moment tragic. Jesse Livermore s-a sinucis, Leon Frazer s-a sinucis iar Ivan Kreugher a sărit în Canalul Mânecii şi s-a înecat.

         

      1 Timotei 4:17-19

„Îndeamnă pe bogaţii veacului acestuia să nu se îngâmfe, şi să nu-şi pună nădejdea în nişte bogaţii nestatornice, ci în Dumnezeu, care ne dă toate lucrurile din belşug, ca să ne bucurăm de ele… aşa ca să-şi strângă pentru vremea viitoare drept comoară o bună temelie pentru ca să apuce adevărata viaţă…”.

_______________________________________________________________________

Ruinarea lui Alexandru cel mare

                 La vârsta de 16 ani, când tatăl său era la lupte, Alexandru a condus Macedonia. La 18 ani era un general victorios. La 20 de ani a devenit împărat. Până la 33 de ani, a cucerit lumea cunoascută pe atunci, ajungând până în India.

În timp ce cucerea împărăţie după împărăţie, băutura l-a înfrânt. Devenise, la un moment dat, un beţiv ordinar. În anul 323, înainte de Hristos, a dat un banchet la care au participat în jur de 20 de generali şi oameni mari din vremea respectivă. În prima noapte au băut până nu au mai putut. La fel şi în a doua noapte. Alexandru a băut în cinstea fiecăruia. Apoi a umplut încă o cupă destul de mare în cinstea lui Hercules. A mai umplut una în cinstea lui Proteas, un prieten al său din Macedonia, şi a încercat s-o bea, dar n-a mai reuşit. A căzut de pe scaun pe podea. S-a îmbolnăvit şi după câteva zile a murit.

 A ajuns să stăpânească de la Dunăre până la fluviul Indus, dar nu s-a putut stăpâni pe sine.

______________________________________________________________________

Îţi dau cinci minute… Robert Ingersoll

                Robert Ingersoll a fost unul dintre marii atei ai Americii. El obişnuia să meargă în marile oraşe şi să ţină cuvântări împotriva lui Dumnezeu. Pentru a atrage popor, el îşi presăra vorbirea cu texte biblice şi apoi căuta să le răstălmăcească. Avea o predilecţie pentru texte prin care Dumnezeu spunea că va judeca pe cei ce hulesc Numele Său.

Odată, în timp ce ţinea o cuvântare la care s-a adunat mult popor, el şi-a scos ceasul de aur din buzunar, l-a pus pe masă, şi a zis: „Îl blestem şi Îl hulesc pe Dumnezeu, apoi Îi dau cinci minute să mă lovească, să mă trăsnească”.

  A început să rostească blesteme, din cele mai murdare. Apoi, a tăcut. În sală, s-a făcut o linişte de mormânt. A trecut un minut, două. La al treilea, o femeie a căzut leşinată. Patru minute, cinci minute şi nu a fost nici un trăznet, nici o despicare a pământului, ca să-l înghită. Atunci, tacticos, Ingersoll îşi luă ceasul şi zise: „Vedeţi că nu există Dumnezeu, căci dacă ar fi existat, m-ar fi lovit mortal”.

               Dar a demonstrat oare lucrul acesta faptul că nu există Dumnezeu? Nicidecum, ci doar faptul că Ingersoll n-a fost lovit atunci. Oricine ar fi ispitit să procedeze întocmai ca el, ar fi bine să ştie că nu omul dictează lui Dumnezeu termenele. El este cel care decide timpul, locul şi felul în care urmează să-i lovească pe împotrivitori.

 Dr. Joseph Parker, marele predicator al Londrei, auzind despre cazul acesta, a spus: „Sărmanul domn, a crezut că în 5 minute poate epuiza îndelunga răbdare a lui Dumnezeu!”.

______________________________________________________________________

Apărătorul care a devenit judecător

               Warren Candler fusese în perioada tinereţii un avocat renumit. Odată, el a avut un client vinovat de crimă, pentru care a făcut maximum de efort ca să-l dezvinovăţească. Au fost unele circumstanţe atenuante pe care acesta le-a exploatat la extremă. După deliberarea juriului, senţinţa a fost: „Acuzatul e nevinovat!”.

Anii trecuseră şi omul săvârşise o altă crimă. De data aceasta însă, procesul fusese judecat de judecătorul Warren Candler, omul care îl apărase la primul proces. Verdictul juriului de data aceasta a fost: „E vinovat!”.  Citind sentinţa de condamnare, judecătorul Warren Candler a spus: „La prima ta judecată eu am fost apărătorul tău, acum însă sunt judecătorul tău. Prin verdictul său, juriul m-a însărcinat să-ţi aduc la cunoştinţă sentinţa: Condamnat la moarte prin spânzurătoare!”.

   Cititorule,  astăzi Hristos Domnul este apărătorul acelor păcătoşi care se întorc la El, cu credinţă şi pocăinţă. Mâine, El va fi judecătorul care va rosti înfricoşătoarea sentinţă veşnică pentru toţi aceia care au trăit în păcat şi în fărădelege, departe de Dumnezeu şi de Cuvântul Sau.

 Profită de ocazie şi întoarce-te la Domnul.

       

One thought on “Mărturii

Lasa un raspuns

Completează mai jos detaliile despre tine sau dă clic pe un icon pentru autentificare:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare / Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Google+

Comentezi folosind contul tău Google+. Dezautentificare / Schimbă )

Conectare la %s